Roşu tibetan

Suntem oaspeţi cam răi pe pământ. Turişti – şi nu călători. Turismul este o formă legală a terorismului – însă călătoria înseamnă să ajungi pe o anume lungime de undă, o frecvenţă mentală.

Oriunde ar păşi călătorul, face ca lumea să se odihnească pentru o clipă pe ţărâmul nimănui ce-l poartă în sinea lui din loc în loc. Iar când îşi continuă drumul, ceea ce a existat dinaintea lui, va exista şi mai mult, şi mai intens.

Călătorul n-are eu. Umblă cu conştiinţa goală, se lasă pe mâna pilotului automat – altfel nu are cum să cuprindă ceea ce există. Turistul îşi risipeşte eul peste tot pe unde se plimbă: modelează peisajul după propriul lui chip şi se-nmulţeşte prin diviziune: îi place să se întâlnească doar cu propria persoană.

Este ca o undă de radio: îl recunoşti pe acela care ascultă acelaşi post fără să rostească un singur cuvânt. Astfel de călători sunt foarte puţini – dacă mai sunt. Este nevoie doar de o infrastructură spirituală, de un anume mental plugin, care ori există, ori nu. Călătoria exterioară este doar un pretext. Journey inwards. Ceva de neînţeles pentru turişti.

A călători înseamnă a petrece timp pe tărâmul nimănui. A vedea untul în lapte şi invers. A auzi zgomotul în linişte şi invers. Pe tărâmul nimănui sunt rare întâlnirile, iar dacă totuşi se întâmplă, e sosirea – în sine. Călătoreşti, ca să soseşti. Ca să te întâlneşti.

Ca să ajungi acasă, ca să-ţi găseşti vatra. Vatra, iluzia cea mai mare şi cea mai motivantă a fiecărui hoinar adevărat. Ubi bene ibi patria.

Călător în Tibet: interviu în PhotoMagazine (RO) 

Articol în National Geographic Romania (RO)